sâmbătă, 18 decembrie 2010

:)

Ea e Alexandra. O persoană cu care nu aş fi zis că am atât de multe în comun(bat la pariu că aşa ar fi crezut şi ea), dar ni s-a demonstrat contrariul. Avem prea multe lucruri în comun, prea multe fraze zise deodată, urmate de lacrimi de la râs şi "baftă prietene."
 E stângace la fel ca mine(ştiţi deja că stângacii sunt deştepţi, nu?), şi scrie nişte poezii absolut fantastice. A intrat cu brio la mine în suflet şi-n categoria "cele mai bune prietene".

 Câteva din poeziile ei... (care apropo, sunt fabuloase)
 Preferata mea: Philadelphia Carol
 
vine o vreme când îţi aduci aminte că
brazii nu se nasc în pădure ci la spitale de oncologie
moş crăciun există şi chiar şi vitrinele
au dorinţe

ce o să ne facem atunci dragul meu/ ce o să facem când
o să ni se spună că toată viaţa am scris despre
foi goale/ că n-am descoperit nimic/ că tot ce-a fost
cu adevărat important încă nu s-a întâmplat

ştii

dacă tot veni vorba de chestii importante şi dacă tot e să
ne încălzim mâinile la o inimă de vioară
făcută praf

când o să vină vremurile astea/  n-o să ne mai rămână decât
străzile din philadeplphia/ cu câinii care păzesc poarta spre
ieşirea din viaţă/ trupurile o să ni se piardă în trăsuri pline cu
gratuităţi dogmatice/ o să iubim alături de aviatorii bolnavi mintal/
lumea o să-şi spargă singură bolta de sticlă când n-o să mai fie nimeni
pe aici/

pe noi o să ne prindă treaba asta la coadă pentru
câteva globuri de sticlă personalizate/ suferinţa e mai dulce
când donezi ultima tură de sânge de dragul vremurilor când
încă mai credeam

 Pe locul 2 intră Cântec de dimineaţă 
 Uite, s-a deschis magazinul
din colţul străzii
şi înseamnă că e ora şapte deja.
Nu mai am ceas de ceva vreme,
l-am aruncat odată cu toate celelalte
şi le-am dat drumul în afară,
pentru că mă săturasem
să-mi calculez viaţa.
Oricum, spune-mi c-am ţipat destul de tare
să m-auzi,
sau cel puţin să simţi că m-am trezit din visare,
că am deschis geamul şi că l-am trântit
şi pe el pe undeva,
cam tot pe-acolo pe unde am aruncat
şi telefonul şi creioanele şi pixurile
şi toate scrisorile
pe care nu le-am scris
şi pe care nu le-am trimis.

P.S. asta pentru că nu mai avem nevoie de niciun cuvânt.

Apoi încă una care mi-e dragă tare: Pronumele secolului XXI
 
Mi-a spus necontrolat,
grăbit şi melancolic
că toate pronumele personale
din cărţile de limba şi literatura
română,
vor fi de-acuma doar pe foaie.

Că niciun „noi” n-o să mai zboare
şi niciun „tu” sau „eu”
n-o să mai aibă picioare
s-alerge câmpurile bătute de soare,
să fâlfâie din aripi sub cerul cel moale.

Şi nicio „ea” n-o să mai fie decât
un pronume amărât
pe o foaie mâzgălită,
într-o carte ruptă şi murdară,
lângă un roman de dragoste
şi-atât.

Şi „el” n-o să mai aibă armuri şi
cai înaripaţi la purtător,
va fi de-acuma nici carne, nici oase,
nici cuvinte, nici săruturi,
ci numai vânt
prin ploaie. 

...Cabotinaj

Plouă cu bucăţi de asfalt
de când ne-am cunoscut..
Plouă din ce în ce mai mărunt
şi gropi se-adâncesc între noi
ca atriul pe cord.

Plouă pe stradă,
plouă în casă,
plouă în sufletul meu
şi pe masă,
plouă a gol.

Plouă şi-i frig şi e ceaţă,
gură de frasin
şi ochi de cabotin,
plouaţi-mă-n casă,
plouaţi-mă lin…


Ea e Alexandra Onofrei. O găsiţi şi pe deviantart: AICI

Mulţumesc că-mi eşti prietenă. 

4 comentarii:

ColourMePretty spunea...

Doamne cum suna Philadelphia Carol......i'm speechless,am simtit fiori.Ma inclin.

Alexandra spunea...

Cristina,
multumesc mult. Mi-ai facut ziua. Nu stiu ce sa mai zic altceva. Te pup. :*

Cristina Cioba spunea...

@ramona j-stiam eu ca nu doar mie o sa-mi placa:D e o fata frumoasa, desteapta si talentata

Cristina Cioba spunea...

@alexandra- nu ai pt ce. chiar nu ai pt ce, asta simt, asta scriu:*